Eu si mana mea

Dupa ce nu ne-am mai vazut m-am hotarat ca esti un mitocan si ca prea putin imi pasa daca tu nu ma vrei. M-am hotarat ca nu exista niciun motiv sa ma respingi asa si ca asta nu demonstra decat ca erai…un bou. Si de ce as suferi eu pentru tine? De ce as suferi pentru boi?

         Am rezolvat-o eu cumva, ca mai intotdeauna. Sunt o fata descurcareata la un nivel si in ceea ce priveste unele probleme. Am cusut imaginea ta in piele, mi-am impregnant coprul cu tine pana cand am simtit ca ma doare prea tare. Am stat intr-o zi si am cusut pe maini tot ce imi imaginez ca esti, toate motivele pentru care te-am ales sa faci parte din acest experiment emotional al meu, toate motivele pentru care te dispretuiesc si nu te suport. Am desenat mult.

         Am auzit odata de intalniri predestinate, despre oameni care trebuie musai sa se cunoasca. Eu cred ca noi doi trebuia sa ne cunoastem, trebuia sa respiram aerul aceleiasi incaperi si atat. A fost suficient doar sa impartim un spatiu delimitat de 4 pereti , o usa si cateva ferestre, sa privim aceeasi glastra cu flori si aceleasi carti aruncate pe mese iar apoi sa ne uitam cateva secunde unul catre celalat ca sa ne dam seama ca era necesar sa se intample asa.

         Apoi nu a mai contat. Ne-am vazut si a fost suficient. Dupa aceea puteai la fel de bine sa mori intr-un tragic accident de autobuz , desi asta poate m-ar fi facut inca de pe atunci sa sufar. Mai bine dispareai, te mutai in alt oras si poate ne-am mai fi vazut inca o data peste multi ani si ne-am fi « recunoscut » din nou, asa cum ne-am recunoscut atunci. N-am avut ocazia nici sa aud de vestea tragica a mortii tale, sa fiu bantuita de imaginea cadavrului acoperit de un cearsaf in mijlocului drumului, de scene infect lipsite de dramatismul filmelor, doar o panza in mijlocul unui drum si oameni care fac cerc in jurul lui, politie si salvare si un cadavru dus la morga.

         In schimb, noi ne-am mai vazut. Ne-am vazut des, in aceeasi camera, admirand aceeasi glastra, de zeci, paote chiar sute de ori. Si acum a trebuit sa parasim camera pentru intotdeauna si tu nu ai vrut sa vii cu mine in afara ei si deci te-am desenat pe mana.

         Am avut timp sa te cunosc si sa te observ mai bine in timpul asta. Ma uitam la tine, te uitai la mine, ne intelegeam, iar tu radeai.

         Acum te iau cu mine peste tot. Te port cu mine, ating lucrurile cu mana si mi te imaginez atingandu-le tu insuti, mi te imaignez razand catre ele asa cum radeai catre mine, mi te imaginez vorbind cu ele. Iti vorbesc. Iti vorbesc tot timpul, ii vorbesc mainii mele, ii vorbesc intregului meu corp pentru ca stiu ca noi doi suntem legati si poate ca asa ma vei auzi, si poate vei rade asa cum radeai atunci. Mi-e dor sa razi de mine. Mi-e dor de tine. Dar nu prea mai conteaza caci am mana mea, mana mea de care nu ma puneti desparti, nu ma puteti da afara din mana cum m-ati dat afara din camera, mana mea care ma va urma mereu oriunde i-as spune sa mearga.

         Cu totii avem mainile noastre pentru intotdeauna. Mainile noastre care ne-au atins mamele, mainile care ne-au mangaiat parintii, mainile cu care am mancat prima oara, mainile de care am fost luati de prima invatatoare pe poarta scolii , care au apucat primul iubit, care au apucat primul prieten, in care am plans prima oara. Maini cu care am mangait, am scris, am desenat, amsmuls, am sfasiat. Mana mea mai are ceva in plus. Mana mea te mai are pe tine, cusut cu ac si ata. O mana pentru mine, o mana pentru tine. Uite, chiar si post-despartire iti cedez un membru al meu, chiar si dupa ce nu ai mai vrut sa ma urmezi eu tot te-am pastrat , cu voie, fara voie. Daca tu nu ma vrei, sa stiic a eu te vreu. Sa stii ca esti si aici, cu mine, si ca atunci cand vei muri cu adevarat, vei disparea si din mana mea.          

         Mi-e teama ca nu o sa stiu cand o sa mori. Mi-e teama ca pur si simplu nu ma va anunta nimeni, ca vei trece de partea cealalta fara ca eu sa te simt. Dar mai important e ca tu sa stii ca atunci cand se va intampla, alaturi de toate amintirile tale, alaturi de constiinta adapostita in capul tau imbatranit si de toate amintirile care te-au bantuit pana in anii batranetii vei mai disparea de undeva, si cand mana mea va atinge o statuie de marmura nu te voi mai simti bucurandu-te.

         Nu vreau sa se termine vreodata. Nu vreau sa te pierd vreodata. Dar daca candva viata ma va fi schimbat atat de mult incat sa ma hotarasc sa te descos din maini, ma mangai cel putin stiind ca voi sangera, ca voi simti durere la fel cum am simtit atunci cand te-am pus acolo si ca poate atunci, vazand picaturile de sange si simtind intepatura imi voi aminti de ce te-am pus acolo, imi voi aminti de tine si de camera si de glastra si de flori si de carti, mai ales de carti. Si poate ca atunci ma voi intoarce catre ele si imi voi aminti si de intalnirile care trebuie sa aiba loc, si de povestea sufletelor care se recunosc. Poate atunci imi va rasari imaginea ta in minte, poate daca am noroc imi voi aminti si de cum radeai, si de cum priveai, si de cum imi rosteai numele. Te voi mai recunoaste ?          Ajuta-ma , salveaza-ma, stai cu mine in mana mea, urmeaza-ma macar asa, nu ma parasi! Ei sunt multi si sunt rai deloc rau-intentionati si acum sunt singura si e greu in afara camerei noastra. Eu nu vreau sa uit, nu vreau sa te uit niciodata si mai ales nu vreau sa ma uit pe mine.

         As vrea sa pot culege din memorie fiecare moment pe care l-am trait vreodata. Sa fiu ca oamenii aceia din filme care sufera de nu stiu ce boala rara si pot spune exact ce au facut pe 13 noimebrie 1997. As vrea sa stau pe podea in mijlocul camerei si sa imi scot amintirile una cate una, sa le mangai , sa le desmierd si apoi sa le pun inapoi. Asa te-as putea lua si pe tine, te-as putea scoate si pentru ceva timp ar fi ca si cand timpul nu ar fi trecut deloc. Te-as privi cu drag, cateodata te-as soarbe din priviri si cateodata te-as scuipa in fata doar pentru ca viata e uneori trista noi nu ne-am mai vazut de atata timp si te-as pune inapoi in minte. Dar nu se poate. Timpul le strica pe toate, timpul deformeaza totul. Timpul imi strica prima zi de scoala, imi strica dupa-amiezile de toamna petrecute in parc, imi strica vacantele la mare, imi strica momentul cand ne-am vazut prima oara. Sfasie tesatura intalnirii noastre, scuipa pe ea si arunca vopsea. Ce s-a intamplat de fapt atunci? Cine mai poate stii cu siguranta?

         Va veni din nou. Va smulge din mine , imi va musca din carne, ma va scuipa , ma va lovi. Ma va lasa imbatranita, plina de riduri. Ma vor inconjura copii si nepotii. Ce va mai ramane din imaginea ta de pe mana? Te voi mai recunoaste ? Voi mai stii cine esti, si mai ales voi mai stii de ce esti acolo ?

         Pana la urma atat mai pot sa imi doresc : sa nu uit ca candva te-am intalnit, indiferent cine erai, cum priveai si cum radeai si cum imi rosteai numele, si sa nu uit ca e esential ca s-a intamplat asa.

         Pana atunci nu imi ramane decat sa mangai desenul tau si sa pornesc la drum asa, cu noi doi legati. Sper ca ne vom reintalni candva. Si daca cumva voi fi uitat de tine, sper sa ne recunoastem din nou.